Colegi de facultate

Îmi este frig astăzi.O fată simplă,o bluză simplă neagră cu mâneci prea lungi.Îmi acopăr degetele.Stau lipită de un perete alb.E o simetrie contrastantă îmi zic și-mi plec capul,lipindu-mi-l de mâna stângă.Trebuia să fac zgomot.Nu e nimeni aici.Dau la o parte perdelele ,dar afară plouă.Aș lăsa ușa deschisă,ar intra cineva?Ce ar fi dacă m-ar hipnotiza noaptea și m-ar înghiți în lună?Aș putea vedea toată lumea de sus.Mi-ar mai fi teamă de înălțimi?M-ar observa cineva?Iar dacă m-ar observa poate de data asta,doar de data asta aș putea să mă adun laolaltă,nu m-aș mai înroși  și aș putea să răspund fără să folosesc cuvinte monosilabice.
Astăzi nu am ce căuta la facultate.Trebuie să-mi ocup mintea altfel.Degetele reci se strâng în jurul unui pix ros la capăt.Câteva foi de hârtie răsfirate pe podeaua și mai rece.Aplecându-mă ,încerc să te scriu amintindu-mi.Printre rânduri și fraze am simțit cum începe să scârțâie totul în jur.Camera mea mică se schimbase în grupuri de trepte și grădini interioare.Brusc,nu îmi mai era frig.
Bluza neagră putea fi folosită drept rochie.Iată-mă în mulțime,expusă din nou.Auzeam râsete îndreptate spre mine,dar le râdeam și eu.Ce,nu ați mai văzut picioare goale?Eh,asta e.Totuși trebuia să văd ce era cu grădina asta interioară.

-Dar nu ai zis nimic de covoare!aud o voce ciudată în spatele meu.Primul meu impuls a fost să tresar. Asta am  și făcut.Ca prin învăluire,noul venit își încolăcește atitudinea în jurul meu.Îmi râde complice,de parcă ar fi o replică pe care numai noi,dintre toți oamenii prezenți, am înțelege-o.Iarăși am vorbit cu voce tare?Detest când se întâmplă asta.
-Dar nu prea ești sociabilă.E din cauza tricoului pe care îl port?îmi spuse noul venit,vrând cu tot înadinsul să îi observ cele mai neînsemnate detalii.
-Îmi este somn,spun fiindcă e primul motiv care-mi vine în minte.Mi-ar fi plăcut să îi spun că sunt timidă,aș fi vrut să am curajul să îl gonesc,de preferință până se vede că mă înroșesc.
-Deci,de covoare nu zici nimic?
-Ai de gând să mă agasezi cu covoarele?Și totuși îmi cobor privirea ca să realizez că erau verzi.
-Iarbă în clădirea asta?
-Da,dacă știi cum să pășești ,poți da de o scurtătură.
-O scurtătură către ce?
-Către mine,îmi rosti pe un ton grav,făcându-se dispărut în mulțime.
-Dar stai,nici nu am stat să vorbim mai multe.Nici nu am apucat să aflu cum te cheamă...izbutesc să zic înciudată.

Pășeam pe iarbă ca și cum era un corp uman.Nu mergea.Dă-o încolo de treabă îmi spun și încep să tropăi ca nebunii.Deja mă enervasem.N-apuc să sar a doua oară în aer căci mă afund în iarbă și craterul natural mă înghite cu totul.Aterizez în fântâna din atrium.Perfect,asta mai lipsea.Mă sprijin de marmură cu palmele și ies cu greu din apă.Bluza udă leoarcă mă încetinea.

-Nu știam că porți sutien roșu ,nou venitul murmură din spatele fântânii.
-Nu știam că îți place să recunoști cu voce tare că te uiți la pieptul fetelor.
-Sunt tip,ce vrei?Crezi că mă interesează bijuteriile sau tipul de machiaj folosit?


Și mă reped spre el,vrând să-l pălmuiesc ,dar alunec pe suprafața lunecoasă și cad în fund.

-Nici să ripostezi nu poți!îmi replică amuzat și îmi oferă mâna.
-Mă descurc și singură!răspund pe un ton înțepat ,în timp ce chicotea în barbă.

Însă m-am holbat într-atât de mult-cel puțin secundele din mintea mea nu mai erau limitate la noțiunea de timp-la palma sa încât aș putea reproduce în cele mai mici detalii liniile și șanțurile...pasurile și trecătorile.De ce să mă chinui?De fapt de ce să-mi pese de mâna unui străin la urma urmei?

Stătea mereu în spatele meu și mă supraveghea de parcă era un inventator nebun,îi mai lipsea halatul alb și ochelarii de cal.Privirea de om ingenios,dar nebun o avea deja.
Mă tot rodea curiozitatea să-l întreb de ce nu mergea în tandem cu mine.Îl priveam cu coada ochiului în geamurile pe lângă care treceam și mă gândeam...Stătea în spatele meu fiindcă nu știa ce să spună?Sau poate nu îi plăcea cum arăt?Poate mergeam prea repede.

-Sau poate vreau să mă uit în liniște la fundul tău,îmi șoptește pe un ton ironic după care își vede de drum de parcă aș fi un câine în lesă.Nimic altceva...

Mă trezesc pe podeaua proaspăt lăcuită cu pixul ros la capăt în mâna bocnă.Scrisesem câteva lucruri fără noimă.Cumva lipsa noimei era cel mai important mesaj ascuns...

"Încep să te trăiesc.Am un impuls de a-ți dansa cu degetele pe ceafă și de a-ți cânta un masaj pe șira spinării,pe omoplați,pe brațe.Te-aș învălui într-o îmbrățișare supraumană,surprizându-te de la spate cu două mâini subțiri,dar sigure de ce simt.Însă sunt încătușată,buzele îmi sunt pline de copci,uscate de atâta inutilitate.Da,ți-aș recunoaște tot ce simt.Ca să le spui tuturor cunoscuților.Să aveți un alt motiv de râs.Da,ți-aș spune ce simt.Ca mai apoi să te uiți ironic la mine,așteptând câte o privire drăgăstoasă la orice batjocură de gesticulare pe care ai face-o.Și hai să pretindem că totuși ai început și tu să simți o înclinație către o dependență de prezența mea.Să zicem că suntem împreună.Dispare misterul.Ai să-mi înveți traiectorile corpului,nu ai să îți mai imaginezi cum aș fi.Ai să faci asta cu altcineva,nu ai să mai ții la mine.Așa că mă desprind de tine,începând să te trăiesc.De la distanță.Din umbră.În spatele tău.Încep să te trăiesc,deși asta înseamnă să te trăiesc conectată fiind la aparate artificiale."